Pe măsură ce mă apropiam de centrul
orașului, acolo unde era situată mica terasă la care mă întâlneam cu Marius de
obicei, străzile erau din ce în ce mai aglomerate. Pe lângă faptul că drumul în
sine era extrem de îngust, se mai găsea câte-un ”deștept” să-și parcheze mașina
de teren ”pe avarii” fix în dreptul magazinului în care avea treabă. Nu puține
au fost ocaziile în care oglinzile laterale ale limuzinei mele aproape că s-au
cunoscut într-un mod intim cu cele ale mașinii ”deșteptului”, lucru care a
făcut să-mi sporească starea de iritare. Obișnuiam să le spun câteva vorbe
dulci, şuierate printre dinţi, șoferilor care își lăsau mașina ”pe avarii” în
locuri în care îi încurcau pe alții, dar în momentul acela mi-am dat seama că
făceam același lucru. Surprins de mine însumi, pentru o clipă am crezut că am
înţeles ceva; am încercat neplăcutul sentiment că fusesem programat să
mă conformez societății în care trăiesc. Brusc, mi-am scuturat corpul, ca și
când încercam să înlătur o greutate ce-mi stătea pe umeri, și mi-am zis: ”gândești
prea mult”.
Terasa era pe o străduță
lăturalnică, pavată cu piatră cubică, unde numai pietonii aveau acces. Pereții
înalți ai clădirilor ce vegheau asupra culoarului cenușiu de piatră împiedicau
razele soarelui să ajungă la nivelul solului mai mult de câteva ore pe zi. În
acele momente mă bucura acest lucru deoarece, pe măsură ce soarele se ridica pe
bolta cerească, atmosfera era din ce în ce mai înăbușitoare; o zi de vară
autentică.
Ajunsesem mai devreme, așa că am
comandat un espresso pentru a-mi face așteptarea mai puțin plictisitoare și ceva
mai aromată. Unul dintre motivele pentru care frecventam această terasă era
cafeaua pe care o puteam comanda aici. La o altă masă stătea un grup de liceeni
care păreau să nu aibă chef de școală și profitau de vremea frumoasă și WiFi-ul
gratuit.
În sfârșit, Marius se apropie și se
așeză pe scaunul din fața mea, însă răspunsul meu la salutul lui fu absent,
ceea ce-l determină să mă întrebe puțin suspicios:
- Eşti OK?
- Da... cred. De ce mă întrebi?
- Arăți de parcă ai
fi pe altă lume.
- Asta pentru că sunt
din altă lume, i-am răspuns privindu-l serios pentru o clipă, iar mai
apoi rânjind ștrengărește. O umbră trecu peste chipul lui Marius, apoi zâmbi şi
el, părând că intră în jocul meu.
Adevărul era că într-adevăr, mintea
mea era preocupată cu altceva în momentul în care Marius se așezase la masa la
care mă aflam. La puțin timp după ce ajunsesem la terasă, un Alfa Romeo de
culoare neagră se oprise la câțiva zeci de metri distanță, atât cât i-au permis
stâlpii ce blocau accesul pe drumul pietonal să se apropie. Deși autoturismul
era parțial acoperit de umbră, am putut distinge pe locul șoferului figura unui
bărbat brunet, care purta ochelari de soare de aviator și se uita în direcția
mea. Mașina, figura nebărbierită și cu trăsături dure îmi păreau cunoscute, iar
mintea mea a început să caute frenetic amintiri, imagini, care să-mi răspundă
la întrebarea: de unde? Acela era momentul în care Marius şi-a făcut apariția și
mi-a întrerupt gândurile.
Cu Marius mă cunoșteam din prima zi
de muncă și, chiar dacă nu lucram în același departament și nu ne întâlneam
prea des în timpul programului, ne-am împrietenit la scurt timp după mutarea
mea în acest oraș. Era politica firmei ca noii veniți să fie primiți călduros,
iar Marius se oferise să îmi arate împrejurimile. Din acea seară, care începuse
cu schimbul standard de întrebări despre vreme și sporturile preferate, am
făcut o tradiție să petrecem serile de vineri la terasa unde ne aflam și acum.
Pe timpul iernii localul își restrângea activitatea în interiorul clădirii,
care era de fapt o încăpătoare sală, decorată rustic și dominată de un șemineu
bine hrănit cu lemn uscat, plăcut mirositor.
Colegul meu era un tip despre care
încă nu puteam să spun că l-am descifrat. Știam ce hobby-uri are, ce îi place
să mănânce și ce nu, ce haine are în dulap, dar nu reușisem încă să trec
dincolo de privirea aceea hotărâtă, cu nuanțe de verde și maroniu, care îmi
lăsa impresia că ascunde ceva interesant. Singurul lucru cu adevărat important
pe care-l observasem la el era inexplicabila putere de a convinge şi de a-şi
aduna oameni în jurul lui, mai ales persoane de sex feminin. Invidioşii se
grăbeau să tragă concluzia că totul se datorează fizicului său armonios
proporţionat şi feţei lui de model Calvin Klein. Era genul ăla de bărbat pentru
care exerciţiile fizice la sală nu mai reprezentau de mult o provocare; însă el
nu făcea asta cu scopul de a deveni o conservă de muşchi, ci pur şi simplu avea
nevoie să-şi consume energia cumva. Aşa cum sunt unii oameni care la micul
dejun ar servi o pernă moale, care pur şi simplu au la dispoziţie tot atâta
energie cât se găseşte într-o baterie 777, tot aşa există oameni care s-ar urca
şi pe pereţi, numai să facă ceva.
Marius arăta bine, dar cu toţii
ştim deja că nu asta e cheia masculinităţii. Altceva îl făcea pe Marius să
pozeze – pe bună dreptate – în bărbatul irezistibil. Ştia cum să se comporte cu
o femeie. Dacă era într-un local şi voia să intre în vorbă cu o necunoscută, ştia
cum s-o abordeze. Întotdeauna mergea la sigur, nu am văzut nicio situaţie în
care Marius să fie flituit. Uneori puteam să jur că Marius are cumva încorporat
un radar Doppler care îi transmitea tot ce avea nevoie să ştie despre cea cu
care urma să intre în vorbă. Când ne plictiseam de cafeneaua în care ne
întâlneam vineri seara, dar totuşi aveam chef să mai socializăm şi nu voiam să
mergem acasă, găseam un bar ori un club în care uitam de timp, de
responsabilităţi şi de tot ce se numeşte realitate. Se întâmpla uneori, stând
noi la bar, că Marius zărea o femeie extrem de atrăgătoare, care părea să nu
aibă pe moment companie.
- Pune mâna şi notează, îmi zicea el, ridicându-se elegant
şi păşind hotărât spre ea. Era genul ăla de femeie care era sătulă de textele
fumate ale majorităţii băieţilor în corp de bărbat ce şi-au compus poezia, au
repetat-o temeinic, iar acum îşi încercau norocul recitând-o răguşit, căutând
inspiraţie în decolteul ei. Nu şi în cazul lui Marius; el ştia exact de ce are
nevoie acea femeie; de un bărbat care să nu fie intimidat de frumuseţea ei,
care să poată purta cu ea o discuţie interesantă, ce nu ar plictisi-o în
primele trei minute; care să o facă să râdă pe bune, ca şi când spiriduşul ăla
irlandez ar gâdili-o la tălpi; şi toate porcăriile alea pe care majoritatea
dintre noi oricum nu le înţelegem şi nu le putem şti, pentru că dacă era
altfel, Marius nu ar mai fi aşa meseriaş. Aşa vedeam eu lucrurile prin sticla
paharului de cocktail, în timp ce mă uitam în jur plictisit, dându-mi seama că
pierdusem compania lui Marius pentru seara respectivă.
În timp ce sorbeam din cafea şi o
plimbam prin gură preţ de câteva secunde, ca să-i pot savura cât mai mult
aroma, încercam să mă concentrez la ceea ce-mi spunea Marius. În ciuda eforturilor
mele de a nu da atenţie gândurilor întunecate despre lucrurile ce mi s-au
petrecut în dimineaţa asta, o dată la câteva zeci de secunde mă surprindeam
gândindu-mă tot acolo. Era ca o frântură dintr-o manea pe care ai auzit-o
urlând într-un BMW când aşteptai la semafor, şi pe care nu mai reuşeşti să ţi-o
scoţi din cap... „tot la mine vine banu’, eu sunt căpitanu’…”.
Din tot ce îmi spusese Marius până
în acel moment nu prinsesem decât „propunere”, „încredere” şi „secret”.
-
Ce zici, pot să am încredere în tine? au fost vorbele
lui, care mă treziră din reveria mea.
- Absolut, vreau să aud ce ai să-mi dezvălui.
