2. MARIUS

               Pe măsură ce mă apropiam de centrul orașului, acolo unde era situată mica terasă la care mă întâlneam cu Marius de obicei, străzile erau din ce în ce mai aglomerate. Pe lângă faptul că drumul în sine era extrem de îngust, se mai găsea câte-un ”deștept” să-și parcheze mașina de teren ”pe avarii” fix în dreptul magazinului în care avea treabă. Nu puține au fost ocaziile în care oglinzile laterale ale limuzinei mele aproape că s-au cunoscut într-un mod intim cu cele ale mașinii ”deșteptului”, lucru care a făcut să-mi sporească starea de iritare. Obișnuiam să le spun câteva vorbe dulci, şuierate printre dinţi, șoferilor care își lăsau mașina ”pe avarii” în locuri în care îi încurcau pe alții, dar în momentul acela mi-am dat seama că făceam același lucru. Surprins de mine însumi, pentru o clipă am crezut că am înţeles ceva; am încercat neplăcutul sentiment că fusesem programat să mă conformez societății în care trăiesc. Brusc, mi-am scuturat corpul, ca și când încercam să înlătur o greutate ce-mi stătea pe umeri, și mi-am zis: ”gândești prea mult”.

Terasa era pe o străduță lăturalnică, pavată cu piatră cubică, unde numai pietonii aveau acces. Pereții înalți ai clădirilor ce vegheau asupra culoarului cenușiu de piatră împiedicau razele soarelui să ajungă la nivelul solului mai mult de câteva ore pe zi. În acele momente mă bucura acest lucru deoarece, pe măsură ce soarele se ridica pe bolta cerească, atmosfera era din ce în ce mai înăbușitoare; o zi de vară autentică.

Ajunsesem mai devreme, așa că am comandat un espresso pentru a-mi face așteptarea mai puțin plictisitoare și ceva mai aromată. Unul dintre motivele pentru care frecventam această terasă era cafeaua pe care o puteam comanda aici. La o altă masă stătea un grup de liceeni care păreau să nu aibă chef de școală și profitau de vremea frumoasă și WiFi-ul gratuit.

În sfârșit, Marius se apropie și se așeză pe scaunul din fața mea, însă răspunsul meu la salutul lui fu absent, ceea ce-l determină să mă întrebe puțin suspicios:

- Eşti OK?

- Da... cred. De ce mă întrebi?

- Arăți de parcă ai fi pe altă lume.

- Asta pentru că sunt din altă lume, i-am răspuns privindu-l serios pentru o clipă, iar mai apoi rânjind ștrengărește. O umbră trecu peste chipul lui Marius, apoi zâmbi şi el, părând că intră în jocul meu.

Adevărul era că într-adevăr, mintea mea era preocupată cu altceva în momentul în care Marius se așezase la masa la care mă aflam. La puțin timp după ce ajunsesem la terasă, un Alfa Romeo de culoare neagră se oprise la câțiva zeci de metri distanță, atât cât i-au permis stâlpii ce blocau accesul pe drumul pietonal să se apropie. Deși autoturismul era parțial acoperit de umbră, am putut distinge pe locul șoferului figura unui bărbat brunet, care purta ochelari de soare de aviator și se uita în direcția mea. Mașina, figura nebărbierită și cu trăsături dure îmi păreau cunoscute, iar mintea mea a început să caute frenetic amintiri, imagini, care să-mi răspundă la întrebarea: de unde? Acela era momentul în care Marius şi-a făcut apariția și mi-a întrerupt gândurile.

Cu Marius mă cunoșteam din prima zi de muncă și, chiar dacă nu lucram în același departament și nu ne întâlneam prea des în timpul programului, ne-am împrietenit la scurt timp după mutarea mea în acest oraș. Era politica firmei ca noii veniți să fie primiți călduros, iar Marius se oferise să îmi arate împrejurimile. Din acea seară, care începuse cu schimbul standard de întrebări despre vreme și sporturile preferate, am făcut o tradiție să petrecem serile de vineri la terasa unde ne aflam și acum. Pe timpul iernii localul își restrângea activitatea în interiorul clădirii, care era de fapt o încăpătoare sală, decorată rustic și dominată de un șemineu bine hrănit cu lemn uscat, plăcut mirositor.

Colegul meu era un tip despre care încă nu puteam să spun că l-am descifrat. Știam ce hobby-uri are, ce îi place să mănânce și ce nu, ce haine are în dulap, dar nu reușisem încă să trec dincolo de privirea aceea hotărâtă, cu nuanțe de verde și maroniu, care îmi lăsa impresia că ascunde ceva interesant. Singurul lucru cu adevărat important pe care-l observasem la el era inexplicabila putere de a convinge şi de a-şi aduna oameni în jurul lui, mai ales persoane de sex feminin. Invidioşii se grăbeau să tragă concluzia că totul se datorează fizicului său armonios proporţionat şi feţei lui de model Calvin Klein. Era genul ăla de bărbat pentru care exerciţiile fizice la sală nu mai reprezentau de mult o provocare; însă el nu făcea asta cu scopul de a deveni o conservă de muşchi, ci pur şi simplu avea nevoie să-şi consume energia cumva. Aşa cum sunt unii oameni care la micul dejun ar servi o pernă moale, care pur şi simplu au la dispoziţie tot atâta energie cât se găseşte într-o baterie 777, tot aşa există oameni care s-ar urca şi pe pereţi, numai să facă ceva.

Marius arăta bine, dar cu toţii ştim deja că nu asta e cheia masculinităţii. Altceva îl făcea pe Marius să pozeze – pe bună dreptate – în bărbatul irezistibil. Ştia cum să se comporte cu o femeie. Dacă era într-un local şi voia să intre în vorbă cu o necunoscută, ştia cum s-o abordeze. Întotdeauna mergea la sigur, nu am văzut nicio situaţie în care Marius să fie flituit. Uneori puteam să jur că Marius are cumva încorporat un radar Doppler care îi transmitea tot ce avea nevoie să ştie despre cea cu care urma să intre în vorbă. Când ne plictiseam de cafeneaua în care ne întâlneam vineri seara, dar totuşi aveam chef să mai socializăm şi nu voiam să mergem acasă, găseam un bar ori un club în care uitam de timp, de responsabilităţi şi de tot ce se numeşte realitate. Se întâmpla uneori, stând noi la bar, că Marius zărea o femeie extrem de atrăgătoare, care părea să nu aibă pe moment companie.

- Pune mâna şi notează, îmi zicea el, ridicându-se elegant şi păşind hotărât spre ea. Era genul ăla de femeie care era sătulă de textele fumate ale majorităţii băieţilor în corp de bărbat ce şi-au compus poezia, au repetat-o temeinic, iar acum îşi încercau norocul recitând-o răguşit, căutând inspiraţie în decolteul ei. Nu şi în cazul lui Marius; el ştia exact de ce are nevoie acea femeie; de un bărbat care să nu fie intimidat de frumuseţea ei, care să poată purta cu ea o discuţie interesantă, ce nu ar plictisi-o în primele trei minute; care să o facă să râdă pe bune, ca şi când spiriduşul ăla irlandez ar gâdili-o la tălpi; şi toate porcăriile alea pe care majoritatea dintre noi oricum nu le înţelegem şi nu le putem şti, pentru că dacă era altfel, Marius nu ar mai fi aşa meseriaş. Aşa vedeam eu lucrurile prin sticla paharului de cocktail, în timp ce mă uitam în jur plictisit, dându-mi seama că pierdusem compania lui Marius pentru seara respectivă.

În timp ce sorbeam din cafea şi o plimbam prin gură preţ de câteva secunde, ca să-i pot savura cât mai mult aroma, încercam să mă concentrez la ceea ce-mi spunea Marius. În ciuda eforturilor mele de a nu da atenţie gândurilor întunecate despre lucrurile ce mi s-au petrecut în dimineaţa asta, o dată la câteva zeci de secunde mă surprindeam gândindu-mă tot acolo. Era ca o frântură dintr-o manea pe care ai auzit-o urlând într-un BMW când aşteptai la semafor, şi pe care nu mai reuşeşti să ţi-o scoţi din cap... „tot la mine vine banu’, eu sunt căpitanu’…”.

Din tot ce îmi spusese Marius până în acel moment nu prinsesem decât „propunere”, „încredere” şi „secret”.

- Ce zici, pot să am încredere în tine? au fost vorbele lui, care mă treziră din reveria mea.

- Absolut, vreau să aud ce ai să-mi dezvălui.